Tarhanov – Shanghai, Yagodinsky raion, Kilometrul 500

Ma numesc Tarhanov Victor Victorovici. Mama dupa eliberarea din lagar, prin anii ‘50 mama a facut cunostinta cu tatal meu si asta e prima fotografie dupa ce ei s-au intalnit. Eu m-am nascut pe 25 septembrie 1952, aici pe Kolyma.

La inceput nu îmi cunosteam rădăcinile, dar când am devenit deja matur, am inceput să ma interesez de unde provine familia noastra. Și am reușit să află că pe linia tatălui, trăiau după Baikal, raionul Kârânsk, regiunea Cichinsk. Bunicul era kazak, avea o familie numeroasă cu opt copii, iar dupa expropriere, familia a nimerit in toate partile. Bunicul a fost impuscat in anul 1933 pentru fapte contrarevolutionare conform art 58-11. Apoi tatal meu a plecat la Irkutsk si in anul 1937 a fost arestat impreuna cu unchiul meu. Au fost judecati conform articolului 58-6, pentru o acuzatie de spionaj si adusi pe Kolyma. Unchiul a fost impuscat, iar tatăl a primit 15 ani de temniță. Mama, de asemenea era din regiunea Cechinsk, stația Lesnaia, însă rădăcinile îi erau de pe lângă Moscova. Era foametea de după război, iar ea a nimerit aici pentru că a scos ceva din combinat. Lucra de la 13 ani, era dintr-o familie numeroasă… În acele timpuri multă lume a ajuns aici fără voia sa. Ere o politică de a folosi noi teritorii, și duceau acolo oameni cu forța putem spune.

Mai intai au gasit aur aici, apoi au construit drumul. Raionul Yagodinsk a fost construit pentru dezvoltarea exploatarii aurului din zona. Aici au venit initial geologii, exploratorii si apoi muncitorii, oamenii liberi. La inceputul anilor ’30, cand a inceput dezvoltarea industrial a regiunii, au fost adusi detinutii. Lagarele au fost construite pentru a dezvolta industria. Atunci, au fost adusi zeci de mii de detinuti. Totul era facut cu mainile. Aurul era extras de catre detinuti. Nu numai aur, dar si plumb, carbine, se facea o exploatare complexa. Cand a inceput razboiul, aici au fost dezvoltate toate ramurile industriei… De ce e atat de serpuit drumul asta? Pentru ca a fost construit cu mainile. Conditiile erau foarte dure. Pe locul fiecarei localitati de astazi a fost candva un lagar. Erau patru randuri de sarma ghimpata si un gard de trei metri. In raionul Yagodinsk erau 100 de lagpunkte. Fiecare localitate a fost ori lagar, ori komandirovka. Erau si oameni nevinovati si erau obligati sa ramana aici pentru pastrarea secretului. Acestia erau in general participantii la proiectul atomic. Si erau tinuti aici pentru a nu divulga secretul.

Pe-atunci, totul era centralizat si subordonat Dalstroyului. Aici erau doar baraci cu un singur etaj. La inceput am locuit intr-o baraca. Erau mai multe camere, un coridor comun… Intr-o casa puteau sa locuiasca trei sau patru familii. Copii erau foarte multi pentru ca era o explozie demografica. Oamenii se intorceau de la lagare. Care cum venea, isi facea o familie. Si toata strada misuna de copii. Elgin era lagar pentru femei si aveau acolo propria cresa. Se numea „Dom maliutki” (Casa micutilor), aveau și educatori. Adica mamele își ispășeau pedeapsa, iar copii mici erau sub supravegherea unor oameni străini. Acolo, in vale era o mare cazarma. Si atelierele. Si de jur imprejur, doar sarma ghimpata. Nu erau case, doar baraci. Aici erau baraci, garduri si cartierul ofiterilor.

Si erau foarte multi barbati si foarte putine femei, mi-a povestit chiar mama cum se intampla, cum am aparut eu pe lume… Ea imi povestea cum se intampla. Femeile cand se eliberau, barbatii imediat le propuneau fara nici un pic de curte, "hai tu mergi cu mine". Se luau si imediat se casatoreau, fara a se cunoaste. Deci, ei stateau la poarta lagarului si asteptau sa se elibereze femeile. Si cum apareau, le luau si le duceau. Asa a facut si mama mea cunostinta cu tatal meu. Asa am aparut eu pe lume. Apoi au gasit o familie nevoiasa care le-a permis sa traiasca in casa lor.

Shanghai numim noi locul asta unde era casa mea… Asta e tata, mama, casa, drumul. Intamplator, s-au pastrat aceste fotografii. In locul caselor distruse de astazi, erau case destul de intregi. In fiecare casa locuiau mai multe familii: puteau sa locuiasca trei, patru, cinci si chiar mai multe familii. Camerele erau mici. Oamenii construiau din ce materiale le cadeau in mana. Nu ajungea lemnul, peretii erau intariti cu placaje. Patru familii au locuit aici, in casa asta veche. De ce este atat de bizara constructia asta? Cu toate camerele mici pentru ca se facea economie la materiale. Se construia din orice, totul era folosit… Si nu exista sticla. Mult mai tarziu a aparut sticla. Intelegeti, existau niste geamuri foarte mici, iar atunci cand cand au aparut ferestrele mari pentru prima data, cineva si-a pus un geam mare si toti care intrau credeau ca este loc deschis. Imi aduc aminte, cand venea cineva in vizita neaparat se lovea cu capul in geam.

Deci, in fiecare casa locuiau nu ca multe familii, ci foarte multe. Zece familii intr-o casa, uneori. Chiar si noi, locuiam intr-o camera cu o alta familie. Doua familii intr-o camera. Si oamenii ii primeau pe straini la ei. Pentru ca oamenii trebuiau sa inceapa sa se aranjeze si sa traiasca.

Dintre vecini, Suhov a fost si el represat. Dar dupa vecinul de dincolo, au venit si l-au arestat prin 50 si ceva… El a fost prizonier la nemti si se ascundea aici… Apoi l-au gasit si l-au luat. Usalov… el a construit casa asta, deja avea familie… Uite, vezi casa aia mare? Unchiul Vasea Portie locuia acolo. Apoi Homiacov, familia Latiopov, familia Sersov, familia Stetz, familia Jora Granatkin… Tata ii spune la un moment dat: Hai la film! Dar cum sa mearga la film daca avea de imbracat doar paslele si pufoaica? Nici haine nu avea. Si tata ii spune atunci: “Nu-ti face griji, toti au sa vina in pufoaica.”

• 

• 

Aici mi-am petrecut copilaria, pe strazile astea alergam… Erau foarte multi copii, baieti. Dupa razboi si dupa ce lumea a iesit din lagare era o explozie demografica. Oamenii isi faceau familii, vroiau sa traiasca. La scoala, erau mai mult de 40 de copii intr-o clasa si o singura invatatoare. Bancile stateau ticsite una intr-alta, atat de multi copii erau. Scoala lucra in trei schimburi.
In afara de Shanghai, mai aveam un parc cu niste lei sculptati la intrare… Plateai la intrare cativa banuti, dar plimbarea prin parc era un fel de eveniment. Imi aduc aminte… mai era un stadion cu sculpturi… o leoaica cu puiul. Toti vecinii nostri erau dintre oameni represati, eliberati. Matusa Fostea avea 90 si ceva de ani cand a murit. Si eu eram printre ei… Familia Brijitiuc, familia Pronin.

Tatal meu era pasionat de fotografie. Am locuit cu fostii detinuti, am copilarit printre ei, pe strazile astea. Si auzeam discutii uneori in strada sau la masa, cand oamenii povesteau situatii din lagare… Am inceput sa colectionez fotografii si sa mai notez cate ceva. Pe timpul cand eram eu inca mic, multi oameni traiau cu frica, sa nu spui, sa nu citesti…

Detinutii erau din categorii diferite: erau cei represati si cei care fusesera arestati pe articole de drept comun: violatori, tot felul de hoti. Disciplina era dura. Multi "clovni" umblau pe aici, tot felul de circarii faceau. Adica tu stateai pe acoperisul casei si puteai sa vezi episoade din viata detinutilor. Tot felul de conflicte, tot felul de aranjamente. Dubita venea foarte des incoace, chiar si ziua. Mi-aduc aminte, cand a fost inundatia si raul a iesit din maluri, totul era inundat, iar oamenii sedeau pe acoperisuri, beau toata ziua vodka si umblau in vizita de la unul la altul pe acoperisuri. Pai da ce sa-i faci?! Era inundatie si oamenii sarbatoreau. Era un gard inalt si turnuri de paza de jur imprejur. Pe o parte a gardului se mai păstreaza sârma ghimpată. Primele găini trăiau chiar împreună cu noi, în bucătărie. Era îngrădit un colț, și așa era nu numai la noi, ci la mulți alții. Aveam ouă proaspete. Și găinile trăiau la noi, dar unii țineau și porc.

Mașina miliției venea de câteva ori pe zi în Shanghai și puteai vedea diferite situații, ba scandal de familie, ba niște neînțelegeri vechi. Odată, s-a certat un ins cu cineva, si s-a comunicat prin telefon, o plangere împotriva lui. Dar noi am fost martori si am vazut cum a venit mașina de miliție pe strada noastră, iar el a iesit cu bicicleta în fața lor. Milițienii l-au luat in primire direct: Ei, iata cunoștință noastra veche, ce ai făcut iarasi?!… Am venit să te luăm. Hai asează-te la noi in masina!, îi spun ei. El se impotriveste, isi ia și bicicleta după el, vrea s-o pună în mașină. Astia se opun: Ce, vrei și bicicleta s-o cari după tine?! Dar el, de acolo: Pai si cum o să mă întorc, pe jos?!… Cândva tot o să-mi dați drumul. Și l-au luat la militie cu bicicletă cu tot.

Amintirile mele din copilărie. Prietenii din copilărie, dintre vecinii noștri. Suhov Vitea, Suhov Sașa, eu, aici este Șirșov Vasia. Uite-ma si pe mine in 57' cand tata m-a luat pentru prima data cu el. Copilaria mea fericita, tatal meu… funerariile lui tata. Tatal meu a murit groaznic. Intr-un accident, si-a nenorocit picioarele. I-au inghetat. Dupa ce-a fost eliberat a trait foarte putin in libertate.

Imi aduc aminte cand am plecat cu tata pe traseu prima data. El era sofer si eu mergeam cu el sa vad alte localitati. Imi aduc aminte ca exista o lege nescrisa… Daca vedeai un om ca merge pe drum nu asteptai ca el sa te opreasca. Trebuia sa opresti sa-l intrebi incotro se duce. Era un ajutor mutual permanent. O alta lege spunea ca daca tu mori astazi, eu voi muri maine. Oamenii n-ar fi putut supravietui altfel. Erau niste conditii atat de dificile, nu ajungea mancarea… Si in general, viata iti impunea ca lucrurile sa fie hotarate repede, sa gasesti solutii.

In Shanghai locuiau oamenii care iesisera din lagare… dar ei stiau totul unul despre celalalt, cine si pentru ce a fost condamnat. Si chiar discutau: tu ai fost condamnat pentru un banc, tu pentru spice, tu cu art. 58, tu ai fost militar, tu prizonier. Si foarte des auzeai aceste discutii intre oameni: cum au luptat, cine si cum a fost ranit, cum a ajuns in lagar. Erau oameni de toate felurile. Liosa Brijitiuc era din Ucraina, am avut vecini o familie de norvegieni, eu eram prieten cu fiul lor, Voda. Peste casa era un leton, nu-i stiu numele de familie. Aveam o cunostinta care avea craniul fracturat si el spunea ca regreta ca el a fost erou la razboi. A nimerit in captivitate avand rana asta asta la cap. Era intr-o stare inconstienta si asa a fost asa deportat. Cunosteam copii care fusesera nascuti in lagare: Vitea Serhov, Vasea Sersov, Pavel Sersov … tatal lor a participat in razboi. Si cand toata lumea asta s-a eliberat… oamenii care suferisera nevinovati, fostii militari spre exemplu, lor le era cumva rusine si tema asta nu se afisa. Uneori se intampla ca nici copiii sa nu stie ca parintii lor fusesera condamnati. Si aceste certificate de eliberare ei le-au aruncat pur si simplu. Credeau ca aceste documente o sa-I incurce mai tarziu pe copiii lor.

Nu exista tehnica, utilaje, nimic. Totul a fost construit cu lopetile, cu cazmaua si cu roaba. Lucrul nu se oprea nici iarna, nici vara si trebuiau adusi cat mai multi oameni. Fiecare localitate era un fel de lagar, erau adusi oameni, era paza. Erau foarte multe localitati. Imi aduc aminte ca familiile erau aduse cu tractoare si carute. Se folosea forta de munca ieftina si se extragea muuult aur. Aurul a ajutat razboiului, americanilor le plateam in aur.

Lipseau tutunul, ceapa, usturoiul, lamaile. Dar cand ne aduceau imi aduc aminte ca era coada, aduceau cantitati mari si puteai sa cumperi. Inafara de mancarea americana, aveam tot felul de conserve de carne, tot felul de mancaruri in vid: ceapa, sfecla in vid, uscata. Aur era foarte mult si imi amintesc ca schimbai un gram de aur pe un gram de tutun. Cred ca pentru tutun omul putea sa fie si omorat.

Uite am ajuns la rau, aici mi-am petrecut copilaria. Raul ingheta si jucam hokey pe patine, pe gheata. Improvizam niste porti din orice ne cadea la mana si jucam Echipa de pe strada noastra se numea TEMP, aveam 12 echipe, cate una pentru fiecare strada. Am avut o generatie cu foarte multi copii…

Odată a fost o situație interesantă, undeva spre 1 Mai, în tot orașul se puneau steaguri, și noi am văzut cum în centru se pun steaguri, câte 2-3-4 steaguri pe fiecare casă, peste tot, și în stâlpi. Toată strada Centrală era plină de steaguri. Iar în Shanghai steaguri nu erau… nimic nu era decorat. Și într-una dintre seri am scos toate steagurile din stradă, chiar înainte de sărbătoare. Și a fost atâta vervă, chiar nu ne închipuiam că o să fie așa. Au început să verifice toate apartamentele, casele, căutau, nimeni dintre noi tăcea de steaguri. Cică nu am luat nici un fel de steaguri. Acolo noi eram mulți băieți, și am luat legături întregi de steaguri, poate că am făcut chiar mai multe drumuri. Le-am ascuns pe undeva prin zăpadă, prin magazii, cred că totuși a fost de sărbătorile din noiembrie. Am ascuns totul. Cred că a trecut cam o jumătate de zi, și era un tip care nu știa de acea vervă, casa sa nu a fost controlată. Și a pus sus steagul. Și i-au găsit atunci pe toți. Și când miliția a aflat că este un steag în Shanghai, pe casă. El nu știa ca eram căutati. Și a trebuit ca noi să scoatem totul, să dăm la miliție tot ce am scos din oraș. Pe urmă au pus steagurile la loc, și sărbătoarea a avut loc. Lăsasem toată strada centrală fără steaguri… eu personal cred că am avut vreo 10. Poate că ne ofensa că peste tot erau steaguri, iar la noi in Shanghai nu erau.

Noi ne-am pus sufletul in construirea localitatilor, a strazilor, a caselor. Oamenii munceau pentru ca aici si locuiau. Dar la un moment dat, poate ca e in legatura cu venirea primilor consomolisti, oamenii veneau pe o perioada mai scurta si isi organizau viata intr-un fel de parca ar trai cumva mai pe urma. Nu prea puteai sa comunici cu ei pentru ca ei veneau sa castige bani, dar pe urma sa traiasca bine. Si nu participau la viata sociala, la viata sportiva, la viata comunitatii, nu-si faceau familii. Traiau un fel de viata temporara. Dar viata ne-a aratat ca omul nu poate sa traiasca pe urma. Ei nu traiau nici aici, nici dincolo. Isi pierdeau sanatatea, fara sa-si lase radacini si se trezeau ca viata se sfarsea. Si dupa ce locuiau aici 15 - 20 de ani, pentru ca Kolyma te absoarbe si tu n-ai participat nici aici la viata si nici acolo. Oamenii traiau fara a trai. La ce le mai folosesu banii aia?! Si eu imi spuneam inca din copilarie ca aici trebuie sa traim mai bine decat acolo, aici trebuie sa ne construim viata. Sa iubim, sa ne facem familii, sa ne crestem copiii, sa mergem la teatru, la hokei, sa invatam, pentru ca totul trebuie sa fie facut in timpul vietii tale, pentru ca viata nu este foarte lunga.

Lucrurile astea sunt deja imprimate in memoria genetica a poporului, iar daca se intampla ceva astazi, noi avem o atitudine sceptica… Asta e durerea noastra, amarul nostru. Noi chiar retraim aceste lucruri groaznice. Prea mult sa vorbesti de aceste grozavii nici nu e bine. Toate acestea au fost traite de mai multe generatii: bunicii mei, parintii mei, si chiar de mine… M-au influentat, bineinteles.

Eu consider acum ca Kolyma e patria mea.