Mihai Iovu – Magadan, Susuman, Seimcian, ZYrYanKa…

Magadan, Susuman,
Seimcian, ZYrYanKa…

Nu am poze.  De partidul comunist am fugit toată viața și m-am izolat de tot și de toți. Sunt în stare să mă eliberez de orice coșmar. Iau medicamente, citesc mult… e ceva strașnic, dar eu cu toate forțele mă opun. Eu stăruiesc să nu-mi aduc aminte niciodată... eu vreau să uit cât mai mult din ele.
Numele meu e Iovu, dar aici sunt Iov. Sunt rusificat de-acum... Am vrut să câștig cetățenia română, am dormit o noapte sub gardul ambasadei dar n-am reușit. Sunt uzat de-acum. Din ‘40 până în ‘44 am fost student la liceul industrial din Brașov, la uzina de avioane YAR. Și am avut o viață fericită, dar războiul ăsta ne-o adus nefericire la toți. Mai mult de jumătate din viață am făcut Siberia în lung și-n lat. Prima dată, de aici din Chișinău m-au dus la Norilsk. Apoi la Novosibirsk și s-a închis navigația... Ne-au dus cu trenu până la Vanino și de-acolo la Kolyma, la Magadan, din închisoare în închisoare. Am stat în toate închisorile Rusiei. Era un vagon “stalapi” care e închis: nu se vede nimic, mâncare nu, apă nu se dă. Odată la 3 zile îți dă apă caldă, nimic mai mult. Din închisoare în închisoare: în Moscova, în Rostov, în Celeabinsk, în Novosibirsk, în Sazrani, în Cuibusov, în Odessa, în toate închisorile am stat.

Eram tânăr atunci, aveam 17 ani; era foamea organizată, nu era pâine. Mureau oamenii și nu avea cine să-i înmormânteze. Erau speciali care înainte de deportări veneau la primăria satului și se duceau apoi la oameni și căutau pâinea. Confiscau pâinea, măturau prin pod tot… toate boabele. Nu rămânea nimic, chiar dacă avea omul o casă de copii. Măturau podul, dar mulți oameni nu aveau nimic și le lua vaca. Și așa au rămas oamenii flămânzi. Era o foame grozavă. Mergeau în pădure și mâncau frunze de arțar și apoi mureau pe drum. Mureau și nu avea cine să-i înmormânteze... Ca morții umblau toți. Era foame grozavă, mare era foamea. O pâine costa 300-400 de ruble. Era ceva extraordinar.
Tăticu a murit în timpul foametei. La noi a fost foame grozava aici. Mureau oamenii că mergeau în pădure să adune frunze de tei sau de arțar. Astea se mâncau. Și oamenii mureau ori încolo mergând, ori încoace venind și n-avea cine sa-i îngroape. că nu era forță. Stăteau acolo până se dizolvau… și venea cineva de la primărie, îl înmormânta pe undeva… Era o foame cumplită. Pâinea… pâinea nu se cumpăra. Aduceau 600g pentru fiecare persoană că eu lucram la stația electrică din oraș. Dar altădată nu aduceau pâine și rămâneam flămând toată ziua… Câte 2-3 zile rămâneam flămând. Ăsta a fost sensul principal, că trebuia să faci ceva să te hrănești. Erau jafuri… puteau să vină să te omoare. Dacă știau că ai un kg de făină sau porumb veneau și te omora. Era ceva extraordinar. E greu de povestit. Foamea și interesul personal era cu mult mai mare și asta se pedepsea cel mai greu și cel mai rău, din cauză că așa era articolul din 4 iunie ‘47. Așa se numea articolul ăsta, era decret special. Am făcut 7 ani jumate dar s-au pus 10 ani. Am avut 2 ani jumate convențional îndepliniți acolo pentru muncă. Eu am fost și acolo un specialist foarte bun. Am lucrat la autobază ca electrician și tot așa, am fost însemnat, meritat. Lucram foarte sârguincios și mă străduiam să fiu cel mai bun. Și cu ocazia asta, convențional, m-am eliberat. Dar întotdeauna am fost urmărit din cauză că erau organe care special întrebuințau sistemul de cadre... și întotdeauna am fost urmăriți. Din această cauză m-am izolat, așa ca să nu mă afle nimeni. N-am dat la nimeni interviuri din cauză că-i periculos. Nu vreu să mă știe nimeni, nu vreau să afle nimeni. Așa am fost crescut, așa mi-a fost tinerețea și sunt dator să mă ascund de toate... Sunt dator. Eu mă stărui să nu-mi aduc aminte de nimic, să uit de toate.

Cu hoții în lege, eram cei mai mari criminali. Dacă eram cu hoții în lege, toți trebuia să ne supunem, n-aveam dreptul să hotărâm. Și toate lagărele se conduceau de hoții în lege. Toată administrația lagărului, tot de hoții în lege se conducea. Eu am avut un prieten, la Volga-Don, avea 55 de ani, dar eu aveam 18-19. Când ne-o trimis la etapă, la Polu’ Nord, Port Vanino, mergea curățarea. Știa și el... Și când ne-o amestecat pe toți, el spune: ne duc la Nord și de acolo nu se mai întoarce nimeni. Nu se mai întoarce nimeni… (plânge) Atâta o zis….
Noi am fost după Polu’ Nord… Acolo-i baltă, nu-s drumuri, nu-i nimic. n-ai unde să fugi. E greu de spus: uite acolo e Zyryanka… Lângă Kolyma și Iasacinaia, două râuri. Au evadat acolo odată 5 hoți în lege și doar doi au rămas... ceilalți au murit pe drum. Dar doi au rămas și cu mare greu au venit înapoi. Au intrat în pasiolok și s-au predat ziua în amiaza mare în fața tuturor, ca să nu-i împuște. Că nu mai aduceau pe nimeni înapoi, îi împușcau și gata. Acolo, nici rachiul nu ajunge. Rachiul îngheață; acolo numai spirt și braga care o fac acolo pe loc. Totul e uscat, conservat. Sunt mine de cărbuni, mine de aur, mine de uraniu, de cositor... este și port! În portul ăsta fac milioane de tone de cărbuni și când vine corabia odata-n an... vine de la Oceanul Înghețat. Se pornește de la Orientul îndepărtat și reușește până în toamnă să descarce. Ne ducea acolo la descărcat. Se încărca cu cărbuni și aduceau produse. Aduc lapte conservat, aduc cartofi uscați, ceapă uscată pentru tot anul, făină, orez și se depozitează. Sunt depozite pe 10-15 ani de unde toată Kolyma se alimentează.

Noi eram izolați acolo. Dar când ne duceau la lucru, ne duceau la lucruri grele: la scos piatră, la descărcat var, conserve. Lucrul nostru ăsta era… aduceam cărbune din mină și descărcam milioane de borcănașe, butoaie cu benzină, saci cu făină. Și mulți se mutilau: își tăiau mâinile sau un picior din cauză că nimeni nu dorea să facă o muncă grea. Acolo cea mai caldă zi e de -44, -46 grade de frig. Cea mai caldă zi. Dar dacă erau -55, -56, ne ducea acasă. Când plecam din zonă, erau -50… se permitea; dar dacă erau -51 trebuia să ne întoarcă înapoi. Ne ducea în zaton, lângă Kolyma și Yasacinaia. Acolo era loc liber și acolo erau -55. Și rămâneam așa... Se auzea la zeci de km când cădea ceva sau când cânta o pasăre în tundră. Tot se auzea. Frig uscat și era greu de respirat din cauză că nu ajunge oxigenul. Mai ales când e noaptea senină, iarna e “severnii sianii”(aurora boreală): razele din ocean se urcă pe cer în diferite culori. E ceva extraordinar! Așa frumusețe nu mai există pe lume. Așa se vede pe cer, la marginea Pământului.
Și acolo contingentu-i foarte greu... foarte periculos. Poate să te confunde cu cineva... Mafia acolo este peste tot locul și în Zyryanka puteți să fiți urmăriți pentru că e un contingent foarte greu. Viața acolo era foarte grea... Omul acolo e ca un lup între lupi, care nu se mușcă niciodată. Noi am trăit o viață întreagă și nu ne știam decât pe pseudonim. Libertatea are cu totul alt limbaj. Deținuții au cu totul alt limbaj, alt comportament. Treci dintr-o lume în alta… ea nu seamănă, nu seamănă...

Deținutul e un obiect stricat care e condus de cineva: e o bucată de lemn și nimic mai mult. Dacă omul e semiflămând, seminecăjit, semitruditor… Eram câte 70-80 de persoane în baracă și ne băteam unul de altul și nu ne cunoșteam unul pe altul. Nici nu vroiam să ne cunoaștem... ca niște obiecte care umblă fără suflet, fără nimic. Ăsta-i om fără suflet: nu se interesează de nimic, nu vrea nimic, nu-i dai nimic, nu poți să-i iei nimic... atât. Deținuții între ei se răzbunau unii pe alții: luau mâncarea, luau pâinea. Hoții în lege trăiau pe spinarea ăstoralți simpli care munceau. Hoții în lege trăiau mai bine, erau mai bine îmbrăcați, mâncau mai bine și erau în contact cu șefii lagărului, că lagărul se conducea nu de administrație, ci de hoții în lege. Și apoi administrația lagărului, când trebuia să-i pedepsească, îi arunca unul la altul. îl dădea în zonă acolo și spuneau: faceți ce vreți, numai să nu fie cadavru. Ce vreți faceți, numai să rămână viu. Câte unul îi arunca în zona la ceia…

E greu de vorbit… mă stărui cât mai puțin să-mi aduc aminte. Viața între oamenii ăștia era așa că puteai să umblii unul cu altul și să nu știi, să nu vezi... să nu știi să comunici nimic. Asta e legea. Noi am trăit atâția ani împreună și nu știm nimic unul despre altul. Ne știam doar pe pseudonim. Eu eram Moldovan și am fost izolat acolo, am fost suspectat acolo în niște chestii foarte grele și am fost pedepsit. Am fost foarte mulți împușcati acolo. Erau morți, împușcați acolo… Era zăpadă, tot un sânge. În lagărul principal erau 1200 de persoane, dar erau lagpunkte în care erau 200-250 de persoane... și toate se conduceau din zona principală. Acolo era timpul de iarnă... erau 46 de grade de frig.

Hoții în lege s-au baricadat, au închis geamurile cu scânduri, le-au bătut în cuie, n-au ieșit la lucru. Și pe urmă, de-acum, a treia zi împușcau... Nu dădea voie să ieșim din baracă, eram izolați total. Și într-o bună zi s-au deschis porțile lagărului și a intrat multă armată cu epoleți roșii. Au intrat înarmați… câteva plutoane înarmate. Și au făcut la fiecare baracă un coridor. Ăsta se numea coridorul morții. Au făcut coridor de un metru și jumătate până la poartă. Vreo 250 de metri. Au spart geamurile, au dat cu apă rece. Înăuntru era cald, dar afară erau -46 de grade. Și când au turnat apa, s-a făcut abur că nu se mai înțelegea nimic. Pe urmă au început să împuște. Au început să împuște și au împușcat ce au împușcat… Ne-au îngrămădit într-o parte pe toți. Eu am nimerit dedesubt: eram jos, la pământ. Și au tăiat ușa așa cât s-a putut și ne-o forțat să ieșim câte unul. Deținuții au început să cânte imnul ca să nu mai împuște, dar tot ne-au împușcat. Erau morți, împușcați acolo… Pe urmă era zăpadă, era totul în sânge. Am mers prin coridorul morții până la râul Yasacinaia care se revărsa în Kolyma. Am stat acolo patru, cinci ore pe gheață, am fost represati tare... puși la pământ. Dacă vă duceți acolo, baia e în poarta lagărului: e poartă și peste cel mult 15 metri e baia... lagărul principal din Zyryanka. Și stăteam acolo bolnavi după răscoală. Venea doctorul până la poartă să ne dea îngrijiri, dar nu mergeam de frică... Putea să se divulge ceva... Era unu Ciunea și a spus el acolo ceva. După aia o venit și o făcut percheziție iar pe el l-o bătut până la moarte. Din cauză că a spus... Acolo era foarte periculos. Eu eram om simplu, moldovean, nu eram în niciunul din partidele astea ale hoților și totusi, când m-au dus acolo m-au ținut în izolare 45 de zile. M-au izolat în BUR, la regim sever, dar pe cei din izolator i-au pus în zona principală. I-au schimbat și s-a schimbat și în lagărul de la Kilometrul 2, și la Kilometrul 40. Tot regimul ăsta s-a schimbat din cauză că au venit la putere suki: hoții compromiși. Erau pe o mâna cu conducerea, făceau potlogării, jefuiau. Erau în contact cu șefii lagărului, n-aveau lege.

Prima dată ne-au împușcat în zona principală, a doua oară ne-au scos de acolo și au spus să ieșim târându-ne. Dar noi am spus că nu: noi vom ieși în picioare. Și au început să ne împuște... pe toți i-au doborât, pe toți! La ieșire am iesit în picioare dar acolo ne așteptau cu ranga și cu bastoanele de fier ne-au doborât la ușă. Că era o singură ușă... Și acolo stăteau ei cu automatele și trebuia să mergi spre dânșii că altă ieșire nu era. Și am ieșit toți în picioare dar ne puneau la pământ cu ranga și bastoanele de fier. Asta a fost după a doua revoltă. Eram acolo, întinși pe zăpadă și veneau doctori care umblau cu niște praf galben. Era toată zăpada roșie, în sânge. Foarte mulți au împușcat, că lagărul atunci era într-o stare de explozie. Pe urmă s-a întâmplat ceea ce trebuia să se întâmple... Am mai trăit acolo jumătate de an până s-a întâmplat explozia principală: o intrat șeful lagărului cu pistolul în mână, au intrat iarăși oameni înarmați în lagăr... Asta a fost pe la jumătate din noapte. Nacealnicul (șeful) a intrat în baracă, ne-o trezit pe toți și a spus: răzbunați-vă oameni! Răzbunați-vă pe toți! Dar hoții ăstia suki care conduceau, au fugit pe porțiunea dintre cele două Zone... un pământ greblat unde nu intră nici pasărea. De la turn se controlează și se împușcă și toti suki ăștia erau pregătiți și o fugit acolo... sub forța mitralierelor. Acolo erau apărați de mitraliere, altfel, îi omorau acolo. Și i-o scos de-acolo, le-o făcut o gaură prin gard și i-o dus la o barjă care era special adusă acolo. I-o urcat pe toți acolo, că aproape tot lagărul era cu suki ăștia. Că ți-o luat pâinea, ți-o luat banii, nu puteai să ții nimic. Tot era furat. I-o ținut acolo 8 zile și atuncea s-o început comunismul la noi. Vreau sa zic: dacă înainte nu era voie să pui vreun ban, mâncare... atuncea s-o început ceva extraordinar. Puteai să găsești bani pe jos, călcau pe ei dar nimeni nu-i ridica. Nu se interesa nimeni nici de bucățica de pâine dacă era aruncată și el era flămând să o ieie… Atuncea o fost comunism adevărat la noi, patru, cinci zile. Așa un sentiment că s-a curățat lagărul și au rămas doar cei care erau necăjiți, care lucrau, cei care au fost pedepsiți, care au fost înjosiți. Pe restul i-au pus în barjă, i-au ținut acolo, apoi i-au luat și i-au dus undeva. Probabil că i-au dus și i-au înecat undeva, că ne-am interest după aceea... I-au dus fără urme, că unde putea sa-i ducă? Acolo era marginea Pământului, mai rămăseseră 300 de Kilometri până la Oceanul Înghețat de Nord. Acolo e veșnic gheață. Acolo sunt cel mult 40-50 cm de pământ de la suprafață și restul gheață. Și acum sunt vii, cum au fost îngropați așa au și rămas, că acolo nu putrezește nimic, acolo-i gheață.

Dar eu pe-atuncea organizam greva foamei. Eu am ținut greva foamei la Kolyma 11 zile și jumătate... Am fost mort, am fost cadavru de fapt, dar am rezistat. Ne scria 200g de pâine pe zi și la a treia zi, apă caldă. Am scris o cerere către conducere ca să ne deie condiții mai bune. Eram doi într-o celulă și doi în altă celulă. Pâinea toată care ni se cuvenea nouă o strângeau și o puneau pe sobă. Și au trecut două zile, trei, patru… De-acum, la a cincea zi era greu de vorbit. În primele zile doream să mâncăm dar pe urmă, la a cincea, a șasea zi ne-o trecut pofta de mâncare. La a șaptea, a opta zi nu mai aveam putere să vorbim și am hotărât să facem economie de energie și nu mai vorbeam între noi. Așa au trecut 11 zile jumate. Nu ne mai puteam mișca, nu mai puteam vorbi...

Am suferit foarte mult… foarte mult am suferit. După ce a murit Stalin, m-am angajat la autobază ca electrician. Nu ne-o eliberat, dar ne-o lăsat fără escortă și era cu mult mai rău pentru mine. După ce a murit Stalin aveam permis și mergeam liber. Pentru mine era o daună mare pentru că nu eram în stare să fiu liber... Nu eram în stare să fiu liber! Pentru mine libertatea asta nu costa nimic. Eu când am ajuns așa singur, nu puteam trăi. Era inutil, libertatea asta pentru mine nu costa nimic. Fiecare om e dușman. Așa am procedat acolo, așa am procedat și aici. Fiecare om poate fi un dușman. Nici nu am avut prieteni și de asta nu intru în contact cu nimeni: așa e legea. Eu când am ieșit la libertate nu puteam să mă adaptez; eu muream de foame. Nu puteam să mă încadrez la muncă. Pașaportul era cu pată neagră. Nu găseam de lucru, dormeam pe câmp.
Eu singur cât am suferit acolo... când am venit eu nu puteam să mă întrebuintez de libertate. Nu știam ce să fac cu ea... Pentru mine era cea mai mare pedeapsă libertatea asta, din cauză că acolo tot faci pe comandă. Foarte greu era... Eu m-am adaptat foarte greu la libertatea asta. Am trecut coridorul morții, de două ori chiar: când a fost prima răscoală și când ne-au aruncat acolo în BUR și peste 2-3 zile ne-au spus tot așa să ieșim târându-ne, dar în zona principală unde era popor, de-acolo am ieșit târându-ne. Deseori când trebuia să iasă la lucru era fără ultimul. Fără ultimul! Era așa o zicală. Nu-l împușcau, îl băteau fără milă... Să nu fie niciunul ultimul! Ăștia deținuții-gardieni erau cei mai răi din cauză că omul de stat care n-o trecut mașinăria asta nu putea fi așa înrăit; dar cel care a fost înrăit, împușca fără milă, bătea fără milă. Eu când am ieșit acolo, am primit pe claviculă o bară de metal. Trebuia să mă târăsc, dar eu nu știu dacă m-am târât, nu m-am târât… Probabil că m-a luat cineva cu cârligul și m-a dus prin coridorul ăsta până pe gheața râului Iasacinaia. Nu aveam voie să ridicăm capul că împușcau...
Dar am avut acolo un coleg de lagăr care a fost împușcat. Împușcat chiar la poarta lagărului. Acolo este o lege… nu ca la biserică. Va să zică se anunța că un pas în stânga, un pas în dreapta se numește evadare… întrebuințau arma fără avertizare. Și asta-i ca rugăciunea: în fiecare dimineață și în fiecare seară. Mai era un gruzin acolo, Sotra Rostaveli și el întotdeauna era mai îndrăzneț; îi plăcea să glumească, să iasă un pas în dreapta, în stânga din coloană. L-au avertizat de câteva ori, dar el nu credea… chiar în poarta lagărului l-au împușcat mortal. Avea vreo 23 de ani. Cei mai răi erau sahranicii ăștia care fusesera cândva condamnați. S-au eliberat și stăteau la turnurile de pază și ne păzeau. Ei erau foarte dușmănoși. Foarte dușmănoși! Când am trecut coridorul morții îi băteau grozav pe cei mai bine hrăniți, îmbrăcați… îi băteau grozav cu patul armei, dădeau că intrau în pământ.

Am avut prieten pe Mihail Tureev din Rostov, el o rămas acolo. A fost eliberat și a rămas acolo. El e mai mic ca mine cu 5 ani. A rămas acolo… e motorist, repară motoarele. Era specialist foarte bun. Era la libertate Masha Shopina. Ea ne scria listele. Noi lucram și ea ne scria lucrul ăsta. Și ea scria acolo și împlineam lucrul 100 – până la 110%. Ea facea înscrisul ăsta. Noi primeam de fapt salariul 50% din ceea ce câștigau cei de la libertate, dar 50% mergeau în contul statului. Și era Maria Shopina... și eu am simtit simpatia asta. Mă gândeam să o invit să o scap de acolo, că acolo tot era o problemă… nu e ca într-o țară civilizată. Acolo nu-i civilizație, la Polu’ Nord. Era unica acolo la bază care lucra. Mai erau câteva la contabilitate pe care nu le știu, dar la bază era unica. De-asta era ca o icoană. Era o femeie mijlocie, tânără, cu o privire frumoasă. Era venită de la Materic, din Rusia. Matiric, ăsta-i pământul. Ea a venit să câștige bani acolo.  La Zyryanka nu-i pământ, acolo nu se numește „matiric”. Matiric e acolo unde este pământ sub picioare. Acolo-i gheață și moh – un fel de iarbă uscată. Acolo pământ nu-i, pământ este doar pe malul râurilor, unde erau situate lagărele... Restul, acolo nu-i viață. Femeia era purtată acolo ca un lucru de aur: purtată din mână în mână din cauză că banii acolo… ca gunoiul se uitau la bani. Bani și spirt acolo erau gunoi. Oamenii îs deosebiți acolo, foarte deosebiți. Femeile erau în deficit mare. Dar cu Masa Shopina, eu am simțit că ea mă simpatizează… eram tânăr, aveam 23-24 de ani. Eu am vrut să o iau cu mine la Matiric, și când m-am eliberat m-am dus la ea, dar nu m-a primit.

Era un decret de la sovietul suprem ca fiecare deținut să fie dus acasă cu forța. Pe noi ne-o adus sub escortă cu avionul. Din Zaryanka, in Yakutia, din Yakutia la Irkutsk… și ne-o adus acasă. Era ordin să ne aranjeze la muncă, dar nu ne-o aranjat la muncă. Am venit la mama acasă, mi-a dat 15 ruble și i-am cheltuit. Pe urmă am văzut că mama nu mai are ruble, nu mă mai duceam acasă. Am vrut să mă încadrez la lucru dar nu puteam să mă încadrez că pașaportul era eliberat pe adeverință forma AA. Nu mă primea nimeni nicăieri la lucru, la gazdă... Apoi dormeam pe câmp. Erau niște cosituri de iarbă ca fânul... și dormeam în fânul ăla. Dormeam la gară, dar la gara era frig și ne alunga noaptea din gară. Eu eram singur: nu intram în contact cu nimeni și vedeam dușmanul în orice om. Nu puteam să mă încadrez deloc. Mai mult de un an de zile am umblat, ș-am umblat, și pe urmă am ajuns la uzina de reparație a automobilelor. M-au primit, mi-au dat cămin cu pat, lenjerie albă... Și m-am gândit că Dumnezeu s-a coborât la mine pe Pământ. Așa încetu’ cu încetu’ am început să lucrez și am uitat de toate. Eu aveam pașaport dar era eliberat pe spravka forma AA. Dar adeverința forma AA era adeverință de eliberare și această formă figura peste tot, dar la secția de cadre, la poliție știau de formele astea. Eram urmărit întotdeauna, că aveam pașaport cu forma AA. I-am dat foc pașaportului, l-am ars și am mers la secția de miliție… Mi-a spus că dacă-l pierdeai era cu mult mai simplu. Am luat asta în considerație… mi-a dat o foiță și am așteptat 6 luni pașaportul. Timp de 10 ani am consumat 10 pașapoarte. Timp de vreo 6 ani am consumat 9 pașapoarte. Eu le aruncam, le dadeam foc. Boala la mine era că au scris forma… și mă gândeam că o să se sature cândva să scrie la mine... o să scrie altceva în pașaport, dar nu era așa. Îl pierdeam, plăteam 10 ruble și timp de o lună primeam alt pașaport. Și asa în fiecare an; de 2 sau 3 ori pe an... Ăsta este al 11-lea pașaport.

Dar eu eram cinstit, m-am angajat la muncă. Pentru muncă impecabilă am fost decorat. Eram foarte ascultator, foarte docil și am fost decorat. Întotdeauna am fost stimat. Am trei cincinale îndeplinite de-a rândul, am medalie pentru ziua industriei ușoare, pentru merite în lucru, pentru împlinirea a 60 de ani. Și inovații am foarte multe… am vreo 35! Eu eram electrician și mă trimitea la Moscova în deplasare, dar eu știam că acolo e un regim foarte strict și nu vroiam să mă divulge, dar m-a trimis cu forța. Trebuia să mă primească în Partid, dar eu fugeam din chestiile astea… Eu n-aveam apropiați niciodată. Foarte greu m-am adaptat. Foarte greu. Eu eram bucuros să mă ducă iar înapoi… Care-i legea de lup, legea lupului, animalului?! Cu cât ești mai rău cu atât ești mai protejat. Eu v-am spus: nu intru în contact cu nimeni, nu vorbesc cu nimeni, nu am cunoscuți. Așa m-o învățat viața... Citesc foarte mult: citesc tot ce îmi cade în mână. Tot citesc... și rău și bine. Citesc absolut tot.

25.11.93


Adeverinta

Prin prezenta confirmăm că dl. Mihai Iovu, pensionar din Chișinău, a donat 5000 cup pentru familia Vartosu, 5000 cup pentru monumental Ion și Doina Aldea-Teodorovici, 2000 cup pentru deținuții politici de la Tiraspol.

Am presat diferite gânduri… Dacă omul șade așa o lună, două, trei, patru, cinci, șade un an, șade doi, șade cinci... eu și acum. Soția merge la plimbare, dar eu șed așa... Eu am o viață sedentară. Eu șed și șed și șed... Eu pot să șed zile întregi și să nu fac nimic. Eu nu am dorința să văd multe. Cu cât mă izolez mai mult, cu atât sunt mai protejat. Din cauză că eu suflet n-am... sufletul la mine-i rece. Eu n-am sentimente, la mine totul e cam mort. Dacă te urmărește pedeapsa, toate trec și nu poți să mai ai niciun sentiment. Și eu uite așa, șezând în casă, eu simt orice mișcare. Eu simt tot ce poate să se întâmple… Analizez, analizez.. Cu 15 ani în urmă am simțit că mă căuta cineva. Lumea asta interlopă e foarte dăunătoare și eu toate le simt. Am simțit că mă caută și m-a gasit... prietenu’ ăsta al meu. Și mi-a scris scrisoarea ceia… între noi ne-am scris.
“Mișa, eu n-am uitat cum ne-au împușcat pe noi în baracă. Atuncea 30 de persoane au fost omorâte. Când au început să tragă, eu m-am ascuns după sobă cu Ciunea. Noi am ieșit ultimii și atunci erau deja o grămadă morți și răniți.” Și el o zis că o văzut yakutul cela care împușca din kalasnikov... și el împușca din oboi ca să ucida cât mai mulți. Yakutul avea cam 32 de ani. Scrie de comandantul care o chemat plutoanele să ne ucidă și care lucra și acum în Zyryanca ca interogator în organele procuraturii. Și el scrie cum a fost atunci... “ca și cum ai intra în grădinița de copii cu toporu-n mână”.

E gata viața... asta a fost. Toate secretele eu nu vi le-am spus și nici n-o să vi le mai spun. Eu când m-am eliberat în anul 1955 am iscălit că n-o să divulgăm niciodată conținutul vieții și ceea ce s-a petrecut acolo. Deja prea mult am vorbit... Viața de pe cealaltă parte a vieții nu trebuie aflată de nimeni. O să vedeți scrisoarea... Prietenul care mi-a trimis-o tot așa vroia să divulge cât mai mult. El e cu 10 ani mai tânăr ca mine. Am vrut să ne întâlnim dar n-am avut posibilitatea. Am să vă dau scrisoarea asta unde-i scris tot. Eu mă conduc de alte legi. Eu văd dușmanul în fiecare om și nu mă duc nicaieri, absolut nicaieri, nicaieri! Așa e caracterul meu. Nu intru în contact cu nimenea. Nu-mi place să comunic. Mă izolez și nu vreau nimic. Cu cât am mai puține amintiri, cu atât trăiesc mai bine. Doamne, în ce an m-am născut!