Maria A – IVANO-FRANKOVSK
Ivano-Frankovsk
Tayset
Mariinsk
Kolyma…
Pe mine m-au arestat în ’45 și m-au dus în Irkutsk, apoi în regiunea Kemerovo, în lagărele Mariinsk, apoi de acolo m-au adus aici în ’48.
- Dar ce s-a întâmplat în ‘45?
În ‘45 au venit… știți bine cine a venit în țara noastră… și imediat au început arestările, toți deveniseră “dușmani”.
- Unde v-ați născut?
M-am născut în Ucraina de Apus în regiunea Ivanovo, pe atunci se numea Stanislavski, satul Rosnev. Părinții mei erau țărani, dar aveau studii.
Era așa o vreme în care nu ți se permitea să vezi nimic, totul era foarte mascat. Deci au luat un grup de oameni, i-au băgat în vagoane, i-au închis și gata, nu mai vedeai nimic. Așa și pe Kolyma… câți ani am locuit aici și nu stiu aproape nimic… Eram la Vahanka, lucram în fabrică. Vai… fabrica! Noi spălam acolo plumb. Lucram în două schimburi: schimbul de noapte și cel de zi, de la 8 dimineața la 8 seara. Drumul venea până la lagăr. Drum și lucru, drum și lucru... atât! Apoi până venea schimbul, până ne numărau, ne renumărau… eram deja uzi. Mai ales iarna era foarte dificil pentru că Vahanka era după Cercul Polar, deci noaptea era lumină. Și pe noi ne puneau să scoatem de sub zăpadă “slanet”. Era foarte dificil. Puțini au putut supraviețui. Bărbații în special, mureau mai repede, nu rezistau. Bărbații din Republicile Baltice, din România... erau foarte multi oameni. Erau mai delicați, mai sensibili decât rușii și nu rezistau, mureau. Nu ajungea mâncarea, pâinea. Câte 10 zile la rând nu vedeam painea. Făceam supă din cartofi înghețați fără sare, fără nimic. Condiții foarte dificile. Pe urmă, după moartea lui Stalin, a devenit mai acceptabil. Deja oamenii știau că vor fi amnistiați. Dar amnistia nu a fost pentru politici, ci pentru cei de drept comun. Politicii au rămas în continuare să lucreze în mine.
- Povestiți-ne cum s-a întâmplat totul…
Când m-au arestat era foarte greu pentru că erau chinuri fizice… ne băteau. Oamenii care erau absolut nevinovați, spuneau și ce nu făcuseră. Exact ca și în timpul anchetei. Noaptea ne luau la anchetă. Îți puneau în față o hârtie curată, goală și te puneau să semnezi. Pe urmă ei scriau orice vroiau pe această hârtie. Practic, condamnarea era una și aceeași pentru toți: trădători, spioni, dușmani ai poporului. Apoi pe drum era foarte greu. Trenuri de vite murdare… Primul lagăr, la Irkutsk, se numea lagărul Tayset. Era în taiga la 200 de km în interior. Trebuia să ne ocupăm de agricultură, dar acolo nu era nici pâine, nici ce mânca după război, nimic. Și acolo natura este frumoasă, dar sunt niște musculițe de coșmar. Aveai impresia că sunt ca niște nori care acopereau soarele. Ne mâncau țânțarii și musculițele. Ne ungeam cu dohot, ne imbrăcam, dar practic nu era nicio haină. Ne-au dat niște pantaloni și o camașă albă. Trebuia să le legăm ca să nu rămână nicio găurică pentru ca să nu ne muște țânțarii. Si oamenii mureau de la acești țânțari. Nu aveam ce mânca, nu era pâine. Ne dădeau câte 400 de grame pe zi. Nu era nimic de mâncare după război. Supa o făceau din niște peștișori mici cât niște icre. Eu nu mergeam niciodată la cantină. Toată vara până spre toamnă am stat acolo. Pe urmă ne-au transferat în alt lagăr. Acolo era un șef foarte bun. Era și el fost deținut politic din Ucraina, de la Kiev. Era un om foarte bun la suflet. Ne ducea să strângem roada. Erau niște cartofi mari ca niște capete de copii, varză, morcovi! Mâncați fetelor, mâncați… spunea el. Am lucrat acolo până în toamnă, am strâns recolta, după care ne-au trimis în lagărele Mariinsk. Acolo a fost groaznic.
Un lagăr enorm, parcă nu mai avea capăt acest lagăr. Nu-i vedeam capătul pentru că nimeni nu ne-a dus până acolo. Baraca pentru femei era separată, îngrădită. Eram vreo 500 de femei, restul erau toți bărbați. Și acolo era un regim foarte dur, foarte sever. Iarna nu aveam de lucru pentru că nu aveam haine, eram desculți cu toții și deci stăteam toată iarna pe priciuri și mâncam supă din cartofi înghețați, fără sare. Niște vânturi, niște geruri de - 40 de grade. Ce greu era! Eram cu toții niște distrofici adevărați! Veneau apoi niște generali burtoși și încercau să ne organizeze pe etape… să ne ducă la Norilsk. Și atunci când ne-au aranjat și ne băgau în baie, ne luau hainele, le prăjeau, iar pe noi ne aliniau în pielea goală. Ca niște schelete stăteam noi femeile și ei mergeau burtoși și se uitau la noi: e bun de ceva, nu e bun… Dar pe noi nu ne lua nimeni. Nimeni nu vroia să ne primească pentru că eram extenuate strașnic… nici nu vreau să-mi aduc aminte… Totul era murdar. Murea cineva și ne aduceau nouă hainele. Ăsta a fost un lagăr foarte dificil, a fost groaznic. Eram distrofici cu toții. Apoi, după ce Beria a organizat lagărele speciale Berlag în ‘48, ne-au adus aici, la Magadan.
- Cu ce v-au adus la Magadan?
Cu trenul ne-au adus. De la Mariinsk până la Vladivostok ne-au dus cu trenul, iar de la Buhta Vanino cu un vapor vechi; Nogin se numea vaporul. Ne-au încărcat pe acest vapor și ne-au adus aici la Magadan. Aici erau sărbătorile dedicate Revoluției din Octombrie, iar noi a trebuit să rămânem pe barje, în cală, acolo unde sunt transportate vitele. Apoi ne-au coborât și ne-au dus în lagărul Vakhanka, unde eram doar deținuți. Ce era bine în acest lagăr? Erau doar oameni de treabă, care nu se mai temeau de nimic. Nu mai erau hoți, erau doar politici.
Era foarte greu, regimul era groaznic, imposibil să reziști… dar colectivul, oamenii erau de treabă. În lagărul Vahanka am lucrat cu toții la fabrică. Fabrica funcționa pe bază de lemn, nu de cărbune. Si era lemn insuficient. Iar pe noi ne luau de la fabrică unde eram și ne duceau să mai aducem lemne. Nu puteai să-ți vezi prietenii din alte barăci. La cantină te duceau în rând, la lucru în rând. Îți coseau niște numere, iar dacă te duceai cu numarul murdar, tu în baracă nu mai ajungeai. Pe urmă era un fapt obișnuit: erau niște vânturi, “Purga” se numeau, temperaturi de -55 de grade. Și atunci, pe vremea aia, ei te ridicau și mergeau cu formularele astea să te numere încă o dată. Și tu veneai de la muncă ud, paturi nu erau, așterneai pantalonii sub tine și te înveleai cu pufoaica și căciula o puneai în loc de pernă până te încălzeai… Abia începeai să te încălzești, pantalonii îți erau încă umezi, nu reușeau să se usuce și ei veneau și te scoteau din baracă să te numere. Groaznic, puțină bunătate am văzut…
La
La lucru eram duși cu mâinile la spate, capul în jos și câini, soldați. La fiecare trei oameni, soldați cu mitralierele și câini. Pentru că dacă făceai un pas în stânga, un pas în dreapta, împușcau imediat. Și atunci când ești femeie…iată, mergi în rând și vrei să-ți ștergi nasul: nu aveai dreptul să ridici mâna. Nu aveai dreptul! Te împușcau imediat. Nici nu te avertizau, doar împușcau. Oamenii cădeau pur și simplu… erau cazuri când oamenii mureau în rând. Și odată… îmi vine greu să vorbesc, eram în lagăr… N-am plâns niciodată acolo, dar acum, când îmi aduc aminte, zic: Doamne, cum de am rezistat?! Cum am putut? Erau așa niște momente, că ți se părea că e sfârșitul… Dumnezeu m-a ajutat. Mă rugam, ne rugam tot timpul. Cu toate că era interzis, dar fiecare se ruga sub plapuma, în sinea lui. (Plânge)
Dar atunci când ne-au dat jos din tren... prima oară, era o șosea și pe fiecare parte erau numai lagăre: lagăre, lagăre, lagăre… Atunci când ne-au coborât din vagoane în regiunea Irkutsk, ne-au dus în marș prin taiga timp de o zi, cam 30 de km… și noi deja nu mai puteam să mergem. Și pe noi ne-au băgat într-un șopron pentru a înnopta. Era prin luna mai, era cald… ne-am culcat pe paie și auzim la un moment dat că au adus bărbați. Îi auzeam doar... Pe noi ne băgaseră în această șură, o baracă lungă, enormă. Noi am început să plângem, să țipăm pentru că eram toate fete tinere, fetițe, 18 – 20 de ani. Cele mai în vârstă aveau 22 de ani. Eram foarte tinere și noi spuneam că nu vrem să dormim cu bărbații! Dar bărbații ziceau: fetelor, nu vă temeți! Noi nu mai avem nevoie de nimic. Dimineața, când ne-am sculat și i-au scos pe acești bărbați afară, a fost o priveliște de groază: n-aveai la cine te uita, erau doar schelete. Schelete îmbrăcate în căciuli și pufoaice în luna mai... Nu semănau cu oamenii. Nici nu pot sa-i descriu. Pe ei îi duceau într-un lagăr pentru invalizi. Și cum mergeam pe drum, ei cădeau… Mergeau sprijinindu-se unii pe alții, se duceau de braț și mureau sub ochii noștri, mureau pe drum. Noi plângeam toate, dar nu aveam voie să ne oprim pentru că de jur împrejur erau câinii și mitralierele. Oamenii mureau și escorta dădea doar cu picioarele în ei să-i dea la o parte. Din urmă veneau niște căruțe și îi încărcau. Acest prim drum a fost groaznic, dar în lagărul Vahanka, oamenii erau duși la tăiat pădurea și atunci când tăiai pădurea era ceață, ger de -50 de grade și toți erau înfofoliți. Oamenii erau atât de istoviți că pur și simplu cădeau. O prietenă de-a mea, o fată foarte bună, a căzut doborâtă de un copac și gata a fost.
Totul era îngrozitor. Toată viața noastră era groaznică. Oamenii erau ca o turmă de oi pe care o fugăresc într-un staul. Cu oamenii nu stătea nimeni la socoteală… Nici nu ne considerau oameni de fapt. Treceau vapoarele și în permanență aduceau oameni, dar oamenii mureau și nu-i regreta nimeni. Erau bolnavi care de la lucru nici nu se mai întorceau. Bărbații mureau mai mult, femeile mai puțin. Bărbații mureau în continuu, pentru că bărbații sunt mai sensibili. Omul dacă era bolnav, nu-i păsa nimanui de el. Nu mai mânca suficient, nu mai putea merge la lucru, dar era luat cu forța. Și acolo, în mină, oamenii cădeau. Pe șosea sunt niște mari morminte comune... enorme, pentru că șoseaua era plină de lagăre.
De la Moscova, când pleci, erau numai turnuri de pază. Turnuri, turnuri, turnuri, lagăre, lagăre, lagăre. Dar pe Kolyma, aici, era groaznic. La Magadan, acolo unde e biserica, a fost un lagăr. Era un lagăr enorm: Veselya Veche, Veselya Noua… erau toate lagăre. Peste drum, pe strada Yakutsk unde locuiesc eu, și acolo a fost un lagăr femeiesc. Strada Parcului tot așa… erau doar lagăre. Iar pe șoseaua Kolyma, doar lagăre: lagăre pe partea dreaptă, lagăre pe partea stângă. Era orașul lagărelor. Oamenii în trecere erau puțini: cei care deserveau lagărele, cei din partid, militarii. În rest nu mai era nimeni. Când m-au eliberat toți eram tineri, nu era niciun bătrân la Magadan. Acum sunt doar bătrâni… cei care am rămas.
Eu de exemplu n-am putut să plec de aici, nu mi-au dat voie. Nu mi-au permis să mă întorc în patria mea. Numai în Siberia aveam dreptul… dar ce să fac în Siberia, dacă deja mă obișnuisem aici?! În raioanele centrale nu aveai dreptul...
- Cât timp nu v-au permis să plecați de aici?
Până în ’85. Abia în anii 80… și nici atunci. Pentru că dacă vroiai să pleci, nu-ți plătea nimeni drumul. Poate doar cu banii din pensie puteai să pleci. Acasă, mie mi-a rămas un lot de pământ și doream să merg la casa părintească dar soțul s-a îmbolnăvit și a murit în anul 1982. Eu am rămas doar cu fiul meu. Pe urmă fiul s-a căsătorit, a început Perestroika și toți banii pe care îi aveam, totul s-a pierdut. Deci nu mai aveam bani să plec. Așa că oamenii au suferit dublu: și de la una și de la alta. După ce a murit soțul, băiatul meu s-a îmbolnavit de cancer la plămâni. Avea 48 de ani… Era născut în anul ‘60 și cu trei ani în urmă a murit… 48 de ani avea. Apoi am avut doi prieteni buni, a murit și unul și celălalt. Așa că nici nu mai sunt oameni, totul s-a pierdut…