Nume, Prenume | Patronimic

Elena Borisovna

70 de ani

iulie 1951, lagărul Agrobaza, raionul Tinkinski, regiunea Magadan

Timp in detentie si exil

Mă cheamă Elena Borisnovna. M-am născut în 20 iulie 1951 în lagăr, regiunea Magadan. Părinții mei erau deținuți. Tatăl meu a fost în război într-un detașament de comenduire și a fost condamnat pentru acte de huliganism. Mama a fost și ea condamnată tot într-un batalion disciplinar. Nu știu cum au ajuns să se cunoască... undeva în lagăr, din ce știu eu. Am apărut pe lume în Baza Agricolă. Acolo era un sătuc unde lucrau părinții mei. Tatăl meu se ocupa de diverse lucruri în lagăr. Nu știu cum s-au cunoscut. Din ce îmi amintesc că povestea un cunoscut de-al nostru, erau multe femei care lucrau la baza agricolă și mai fugeau cumva la întâlniri. Probabil așa și-a găsit aleasa și tatăl meu. Când au fost eliberați s-au casatorit, au întemeiat familie.

- Mai știți copii care s-au născut în lagăr?

Da, vecina de sus s-a născut tot în lagăr. Mai aveam colegi de clasă care s-au născut și ei tot aici. Oamenii nu plecau de aici pentru că în primul rând pierduseră tot ce aveau în timpul războiului, nu mai aveau unde să plece, nu mai aveau rude acolo. Apoi erau oameni care nu mai aveau dreptul să plece, nu aveau permis de călătorie. Mai târziu au fost reabilitați. Cei închiși aici erau trădători de țară deportați în ’48. Aveam o cunoștintă care era copil atunci când Germania a ocupat teritoriile sovietelor: rudele i-au plecat în Germania, iar ea când a fost eliberată a fost considerată dușman al poporului. Cum să fie dușman al poporului când era o fetiță?! Mult timp nu a fost lăsată să iasă din această zonă. Au fost situații în care oamenii au fost în teritoriile ocupate. Să te ferească Dumnezeu să fii într-o astfel de situație. Ce poți să faci?! Sunt oameni. Sau alte cazuri în care oamenii au rămas aici pentru că razboiul i-a despărțit de familie. Nevestele au rămas acolo, nu au avut nicio veste despre soții deportați aici și au fost nevoite să își facă alte familii. Chiar și cei deportați au făcut la fel aici.

- Cum s-a construit Kolyma?

După eliberarea deținuților, lagărele s-au transformat: barăcile de acolo au rămas și oamenii au început să își construiască propriile locuințe, propria viață. Și-au amenajat camerele. au început încet-încet să își construiască una-alta și așa au apărut satele.

- Din ce materiale se construiau locuințele?

Din bârne, din pământ, din piatră. Sunt pietrele din stânci care se puneau unele peste altele, se lipeau cu pământ amestecat cu fân. Construiau așa, cu ce aveau. Agrobaza, Nircoba, acolo a fost un lagăr și tot acolo a fost și o grădiniță de copii gen internat pentru femeile care nășteau în lagăr și veneau să își alăpteze copiii. Probabil că era în fiecare lagăr câte o grădiniță. Mortalitatea era foarte mare printre copiii din lagăr. Totul era sub formă uscată pentru că frunctele proaspete au început să apară de-abia prin ’63.

Până atunci totul era deshidratat. Erau foarte mulți muncitori...erau organizate arteluri pentru extragerea aurului. Au început să lucreze, să își organizeze viața aici, să fie amenajate bazele de producție. Aduceau echipamente pentru extracție. Aceste oaze au început să fie extinse. Aduceau alimente în aceste baze de producție: carne, cartofi. Erau aduse cu camioanele și având în vedere că au început să apară locuri de muncă, au început să apară întreprinderile, școlile cu clase 1-8. A început cumva viața să se așeze.

- Ce v-a impresionat cel mai mult din viața trăită pe Kolyma?

Probabil că în copilăria mea, când a murit Stalin. Îmi amintesc că toți plângeau... și părinții mei la fel. Am întrebat-o pe mama de ce plânge. Înțelegeam că a murit, însă nu înțelegeam de ce plângea toată țara. Iar mai târziu au început să arate ce a făcut bine și ce a făcut rău, dar noi am plâns când a murit.

- Cum se trăiește aici?

Nu e o viață ușoară aici având în vedere că condițiile meteo sunt așa cum sunt, că ne aflăm în munți, că pot fi tot timpul accidente, catastrofe, avalanșe… Spațiul la noi este restrâns, nu avem posibilitatea de a ne plimba tot timpul. Avem un singur drum în Magada pe care poți să mergi. Și pentru că noi suntem ca într-un fel de vid, am rămas buni. Nu ne supărăm unii pe alții...obligatoriu trebuie să ne ajutăm, oamenii sunt comunicativi. Cei de acum nu mai sunt așa, dar cei bătrâni ca mine sunt deschiși, sinceri și comunicativi. Sincer să vă spun, nu aș vrea să plec niciunde de aici.

- Ați fost pe Continent în concedii... cum v-ați simțit acolo?

În niciun fel. Ca un om din epoca de piatră. Te uiți la toate, te miri de cum pot trăi oamenii acolo cu prețuri atât de mici. Dar eu nu vreau să plec din Kolyma. Este frumos acolo pe continent, e bine. Suvorov e un oraș frumos, dar vreau acasă. Vreau să îmi beau apa mea gustoasă, vreau să merg pe jos. Nu, este mai bine aici. Sunt o persoană credincioasă, sunt creștină, sunt botezată, știu că există moștenire spirtuală și atunci când Domnul consideră că trebuie să te ajute, te ajută. Obligatoriu te ajută. Vede că ai nevoie de ajutor și îl încearcă pe om cum poate. Îi încearcă credința, tăria și omul trebuie să treacă prin niște încercări pentru a ajunge acolo unde dorește și atunci obține ajutorul lui Dumnezeu. Când omul suferă și este bolnav începe să ceară ajutorul lui Dumnezeu și nu știe să se roage, însă găsește cuvintele pentru a cere ajutorul lui Dumnezeu. După care uităm de asta, înjurăm și numai când avem nevoie, cerem ajutorul. Nu trebuie să te ții foarte strâns de anumite reguli ale credinței ci trebuie să simți, să ceri iertare celorlalți, lui Dumnezeu, să îți revizuiești opiniile – asta trebuie să faci. Există Dumnezeu.

Condamnarea
Detentia
Arhiva personala
Nume, Prenume | Patronimic

Elena Borisovna

Timp pe Kolyma

70 de ani

Data si locul nasterii

iulie 1951, lagărul Agrobaza, raionul Tinkinski, regiunea Magadan

Mă cheamă Elena Borisnovna. M-am născut în 20 iulie 1951 în lagăr, regiunea Magadan. Părinții mei erau deținuți. Tatăl meu a fost în război într-un detașament de comenduire și a fost condamnat pentru acte de huliganism. Mama a fost și ea condamnată tot într-un batalion disciplinar. Nu știu cum au ajuns să se cunoască... undeva în lagăr, din ce știu eu. Am apărut pe lume în Baza Agricolă. Acolo era un sătuc unde lucrau părinții mei. Tatăl meu se ocupa de diverse lucruri în lagăr. Nu știu cum s-au cunoscut. Din ce îmi amintesc că povestea un cunoscut de-al nostru, erau multe femei care lucrau la baza agricolă și mai fugeau cumva la întâlniri. Probabil așa și-a găsit aleasa și tatăl meu. Când au fost eliberați s-au casatorit, au întemeiat familie.

- Mai știți copii care s-au născut în lagăr?

Da, vecina de sus s-a născut tot în lagăr. Mai aveam colegi de clasă care s-au născut și ei tot aici. Oamenii nu plecau de aici pentru că în primul rând pierduseră tot ce aveau în timpul războiului, nu mai aveau unde să plece, nu mai aveau rude acolo. Apoi erau oameni care nu mai aveau dreptul să plece, nu aveau permis de călătorie. Mai târziu au fost reabilitați. Cei închiși aici erau trădători de țară deportați în ’48. Aveam o cunoștintă care era copil atunci când Germania a ocupat teritoriile sovietelor: rudele i-au plecat în Germania, iar ea când a fost eliberată a fost considerată dușman al poporului. Cum să fie dușman al poporului când era o fetiță?! Mult timp nu a fost lăsată să iasă din această zonă. Au fost situații în care oamenii au fost în teritoriile ocupate. Să te ferească Dumnezeu să fii într-o astfel de situație. Ce poți să faci?! Sunt oameni. Sau alte cazuri în care oamenii au rămas aici pentru că razboiul i-a despărțit de familie. Nevestele au rămas acolo, nu au avut nicio veste despre soții deportați aici și au fost nevoite să își facă alte familii. Chiar și cei deportați au făcut la fel aici.

- Cum s-a construit Kolyma?

După eliberarea deținuților, lagărele s-au transformat: barăcile de acolo au rămas și oamenii au început să își construiască propriile locuințe, propria viață. Și-au amenajat camerele. au început încet-încet să își construiască una-alta și așa au apărut satele.

- Din ce materiale se construiau locuințele?

Din bârne, din pământ, din piatră. Sunt pietrele din stânci care se puneau unele peste altele, se lipeau cu pământ amestecat cu fân. Construiau așa, cu ce aveau. Agrobaza, Nircoba, acolo a fost un lagăr și tot acolo a fost și o grădiniță de copii gen internat pentru femeile care nășteau în lagăr și veneau să își alăpteze copiii. Probabil că era în fiecare lagăr câte o grădiniță. Mortalitatea era foarte mare printre copiii din lagăr. Totul era sub formă uscată pentru că frunctele proaspete au început să apară de-abia prin ’63.

Până atunci totul era deshidratat. Erau foarte mulți muncitori...erau organizate arteluri pentru extragerea aurului. Au început să lucreze, să își organizeze viața aici, să fie amenajate bazele de producție. Aduceau echipamente pentru extracție. Aceste oaze au început să fie extinse. Aduceau alimente în aceste baze de producție: carne, cartofi. Erau aduse cu camioanele și având în vedere că au început să apară locuri de muncă, au început să apară întreprinderile, școlile cu clase 1-8. A început cumva viața să se așeze.

- Ce v-a impresionat cel mai mult din viața trăită pe Kolyma?

Probabil că în copilăria mea, când a murit Stalin. Îmi amintesc că toți plângeau... și părinții mei la fel. Am întrebat-o pe mama de ce plânge. Înțelegeam că a murit, însă nu înțelegeam de ce plângea toată țara. Iar mai târziu au început să arate ce a făcut bine și ce a făcut rău, dar noi am plâns când a murit.

- Cum se trăiește aici?

Nu e o viață ușoară aici având în vedere că condițiile meteo sunt așa cum sunt, că ne aflăm în munți, că pot fi tot timpul accidente, catastrofe, avalanșe… Spațiul la noi este restrâns, nu avem posibilitatea de a ne plimba tot timpul. Avem un singur drum în Magada pe care poți să mergi. Și pentru că noi suntem ca într-un fel de vid, am rămas buni. Nu ne supărăm unii pe alții...obligatoriu trebuie să ne ajutăm, oamenii sunt comunicativi. Cei de acum nu mai sunt așa, dar cei bătrâni ca mine sunt deschiși, sinceri și comunicativi. Sincer să vă spun, nu aș vrea să plec niciunde de aici.

- Ați fost pe Continent în concedii... cum v-ați simțit acolo?

În niciun fel. Ca un om din epoca de piatră. Te uiți la toate, te miri de cum pot trăi oamenii acolo cu prețuri atât de mici. Dar eu nu vreau să plec din Kolyma. Este frumos acolo pe continent, e bine. Suvorov e un oraș frumos, dar vreau acasă. Vreau să îmi beau apa mea gustoasă, vreau să merg pe jos. Nu, este mai bine aici. Sunt o persoană credincioasă, sunt creștină, sunt botezată, știu că există moștenire spirtuală și atunci când Domnul consideră că trebuie să te ajute, te ajută. Obligatoriu te ajută. Vede că ai nevoie de ajutor și îl încearcă pe om cum poate. Îi încearcă credința, tăria și omul trebuie să treacă prin niște încercări pentru a ajunge acolo unde dorește și atunci obține ajutorul lui Dumnezeu. Când omul suferă și este bolnav începe să ceară ajutorul lui Dumnezeu și nu știe să se roage, însă găsește cuvintele pentru a cere ajutorul lui Dumnezeu. După care uităm de asta, înjurăm și numai când avem nevoie, cerem ajutorul. Nu trebuie să te ții foarte strâns de anumite reguli ale credinței ci trebuie să simți, să ceri iertare celorlalți, lui Dumnezeu, să îți revizuiești opiniile – asta trebuie să faci. Există Dumnezeu.