Antonia – Salutări din Kolyma!
“Salutări din Kolyma!”,
Lagărul Hin-Han-Ja
1948

Eu m-am născut în Ucraina de Apus, pe-atunci era Polonia, în anul ’47. Nu, ce vorbesc?! M-am zăpăcit. Da, ’47. Nu... pe mine în '47 m-au luat. Ia stați să-mi aduc aminte. Doamne, în ce an m-am născut eu?! În ’27. Da, m-am născut în ’27, în Reg Rovno, raionul Storojet, satul Cikno. Ce s-a întâmplat: când au venit rușii l-au luat pe fratele meu dar pe mine m-au luat abia în ’47. Ce pot să vă spun? M-au luat…pentru nimic m-au luat. Nici nu știu de ce m-au luat, de ce m-au judecat, de ce mi-au dat 10 ani de lagăr…Doar ne băteau și ne întrebau: unde sunt bandiții? Dar eu habar n-aveam: sunt bandiți, nu sunt, pe unde?! Probabil că or fi fost pe undeva […] Nu știu de ce m-au luat. Nu am făcut nimic. Veneau și luau toate fetele tinere, băieții erau schilodiți în urma războiului. Te luau și te băgau în pușcărie ca să își facă steluțe la epoleți. Au luat 7 fete. Eu eram ultima. Aveam 20 de ani. Le lua pe alea de 19 ani. Dar ce putea să facă o fată de 19 ani?! Au venit milițienii, m-au luat pe mine și pe încă o fată și ne-au dus la pușcărie. Pe mama și pe tata i-au trimis în Siberia. M-au luat, dar eu habar nu aveam ce bandiți, care bandiți, unde sunt... Mă băteau și mă întrebau: spune, unde sunt? Și o dată m-au bătut tare de tot când mă anchetau. Și m-au dus în închisoarea din regiunea Rovno. Eram foarte bătută, mă durea capul, totul mă durea foarte tare. Fața îmi era umflată. Te culcau pe pamânt și dădeau cu varga. Cum băteau caii, așa ne bateau și pe noi peste spate și mai ales peste picioare. Anchetatorul venea și întreba: ce a zis? A zis totul? Apoi iar începea ancheta și tu spuneai cu cine erai prieten și îți ridicau toți prietenii. Când m-au luat, m-au luat cu totul. La Tribunalul Militar ne-au judecat. Eu nu știam unde sunt bandiții și atunci mă băteau la anchetă. Și m-au dus în închisoarea din Dubinsk. Era o închisoare poloneză, apă peste tot, și acolo am stat mai mult de un an de zile. M-au băgat în închisoarea aia și mi-au dat 10 ani. În '48 am ajuns în Magadan. Trebuia să ajungi cu trenul mai întâi la Buhta Vanino, la Vladivostok, și de acolo cu vaporul ne aduceau aici. Eram toate fete, toate tinere... Ziceau că o să mergem în Siberia, să vedem ursul alb. Ne duceau în mine, făceam zidărie, aici nu era nimeni. Doar pușcăriași. Aici îi aduceau pe oamenii tineri. Mulți muriseră în război. Polonezi, ucrainieni, moldoveni, tot felul de oameni. Cei mai în vârstă erau bărbați fără dinți, bătrâni.
- În ce condiții ați călătorit?
Am mers cu trenul. Era vară. Ne-au dat pesmeți și apă. Am mers mai mult de o lună pe drum. Mergeam, ne trageau pe linie moartă până treceau celelalte trenuri și apoi ne agățau de alt tren și tot așa. Și așa am mers mai mult de o lună cu acești pesmeți și cu apa asta. Nisip, cartofi, totul era murdar. Ne opreau ba aici, ba acolo... Când se schimba convoiul, deschideau vagoanele și ne numărau. De trei ori pe zi ne numărau, ca pe vite. Am ajuns în Buhta Vanina, ne-au hrănit si ne-au băgat într-un lagăr. Acolo erau numai femei și ne-au atacat, ne-au luat tot ce aveam. Ne ziceau: fașciștilor! Noi, majoritatea, eram fete tinere. Cea mai în vârstă avea 40 de ani. Toate eram tinere: 19-20 de ani. Ne-au încărcat apoi pe vapor și acolo era murdar, praf... Și peste două zile s-a pornit o furtună. Ne legănam pe valuri. Oamenii s-au îmbolnăvit. Și am ajuns aici, la Magadan, spre seară. M-am coborât de pe vapor și nu vedeam nimic, totul era galben în fața ochilor: apă și dealuri. Credeam ca-i capătul lumii.
- Nu știați încotro vă duc?
Nu, cine știa unde ne duc?! Dar atunci nu te mai gândeai la nimic. Îți dăduseră 10 ani și te gândeai: ori ai să mori, ori au să te ducă undeva. Nu mai conta, ne-au adus aici. Pe-atunci nu exista clădirea asta. Era doar pădure, mare și niște boscheți. Peste tot păduri și lagăre, lagăre, și iar lagăre. Eu nu mai simțeam nimic. Nici nu știam unde merg. Totul era galben în fața ochilor. Oamenii erau speriați. Ne gândeam la noi și nu aveam voie să vorbim. Și când am ajuns în lagăr, am simțit că am ajuns acasă. Te gândeai că nu o să te mai întrebe, nu o să îți mai facă nimic, nu își vor mai bate joc de tine... Ce să mai zic?! Trebuie să treci prin suferința asta. Am muncit mult, în mine, peste tot. Atunci avem altă vârstă. Acum nici nu mai pot să vorbesc, mai și uit.
Deci ne-au adus în lagărul de tranzit: lume multă, ca scrumbia! N-aveai unde să dormi. Erau paturi comune. Am dormit și a doua zi ne-au dus la lucru. Cine era mai puternic era dus în mină, iar ceilalti, la cărat nisip. Ne-au dat saci și noi trebuia să spălăm aurul. Toată noaptea căram saci. Noaptea mergeam la muncă. Erau două schimburi. Dar când ne-au adus pe noi aici, tot timpul era zi. Vakhanka e după Cercul Polar și nici nu mai știam când era noapte: soare, soare și... hop! Iar se făcea zi. Și eu mă tot gândeam: când o să vină odată noaptea aia, când o să vină? Când o să se termine ziua? Erau și ucrainieni, și bielorosi, și lituanieni. Cei mai mulți erau din Lituania și din Ucraina. Pentru câteva kilograme de cartofi te băgau la pușcărie.
- Vara munceați la aur?
Da. Deci ne-au dus în mină: nu știți cum e acolo?! Venea șeful și zicea: aveți de făcut asta! Și tu trebuia să te forțezi pentru că dacă nu îndeplineai planul te sancționau și-ți scădeau rația de pâine. Îți dădeau doar 300 de grame. Altfel, ne dădeau 600. În afară de pâine ne mai dădeau o fiertură, un fel de supă, noi îi ziceam “balanda”. Și uite așa lucram. Vroiam tot timpul să mâncăm. După ce ne-am obișnuit nu, dar la început ne doream cel mai mult să mâncăm. Pe urmă, ne-au dus la surfuri, în alt lagăr. Cum să vă spun, în jurul minei era ca un fel de mare și acolo erau surfurile. Niște găuri de unde trebuia să scoți aurul. Ne dădeau niște răngi și trebuia să scoatem. Veneau cei cu dinamita și aruncau în aer. Era dificil pentru că tu puteai să faci o găurică, dar nimic mai mult. Dupa normă trebuia să sapi 50 de cm. Noi veneam la 8 dimineața și la 9 incepeai sa lucrezi. Mergeam cam un kilometru. Apoi veneau baietii cu dinamita... Asa ca până la amiază tu bocaneai și tot bocaneai. Făceai aceste găuri și apoi veneau băieții cu dinamita. Dar ei erau dintre deținuții mai vechi de la noi, de prin anii ‘30. Bărbați deja acum, fără dinți... Doamne! Și ei aruncau în aer... Și noi trebuia apoi să curățăm locul. Brigadiera noastră era o femeie bună și nu ne pedepsea. Dar o altă brigadă pedepsea tot timpul și primeau doar 300 de grame de pâine. Noaptea noi extrăgeam din surfuri, iar apoi prelucram aurul.
- Cați ani ați stat la Hint-Han-Ja?
Șapte ani am stat. Pe urmă m-au dus la Fabrica de caramidă nr. 23, apoi m-au dus la Talone, la cosit fânul. Doi ani am cosit fân. Acolo aveam cartofi, era un fel de sovhoz. Era și pește, era mai ușor de trăit. La Hint-Han-Ja era lagăr femeiesc: femeile făceau găurile, femeile împingeau vagoanele, curățau. Hehe, vă dați seama... erau și femei zdravene, eu ce muncă puteam face?! Erau bărbați care veneau cu dinamita și erau femei care intrau în relație cu acești bărbați. Un bărbat dintre aștia cu explozibili mai aducea o bucată de pâine și uite așa am trăit noi..
Lagarul Vakhanka

- Cum rezistau femeile?
Haha, care mureau, care trăiau! Dacă seful zicea: "piatra asta trebuie spartă!" - tu făceai tot ce puteai să îndeplinești ordinul. Era foarte greu. Ne dădeau un târnăcop și tu trebuia să spargi piatra, altfel, cum să o clintești din loc?! Foarte greu era. Era muncă de bărbați, nu de muieri. Dar noi doar eram copii acolo: 18-20 de ani...până la 40 de ani. Eram copii nevinovați…Toți știam că eram nevinovați. Stalin a spus: "Luati-i pe toți din Ucraina de Apus!" Toate naționalitățile erau: și ucrainieni, si moldoveni... Majoritatea erau ucrainieni. Și letoni erau mulți, polonezi erau, si nemti erau… Fete din toate tările. Eu n-am văzut niciodată șefii, numai convoiul ne obijduia. Când ne duceam la extragerea surfei. mergeai șase kilometri sau mai mult și dacă vorbeai, convoiul imediat intervenea: Jos! Culcat! Te aruncai în noroi. Pe urmă iar scoală-te, pornește din nou, și apoi iar culcarea! Pe noi convoiul ne obijduia mult. Soldații chemau fetele la ei și dacă fata se ducea, nu mai scăpa de el, își băteau joc de noi.
- Ce extrăgeați?
Minereu și metal. La surfă, când lucram, ăsta era metal. Lucram pe utilaj. Foarte mult scoteam. Norma o dădeam în aur...aur cu sacii. Deținuții au ajutat foarte mult puterea sovietică. Mulți prizonieri japonezi au fost aduși aici, munceau chiar și în mine. Totul e pe oase. Noi trăim aici pe aceste oase. Cam așa am lucrat eu toată viața: 12 ore pe zi, de la 8 dimineața până la 8 seara. Erau numai fete. O zi liberă aveam. Cumva a trecut atât de repede cu munca... Dimineața la șase te trezeai, îți aranjai patul și fugeai repede la cantină ca să mănânci. Apoi te pregateai să mergi la muncă cu detașamentul tău. Se deschideau porțile, gardienii veneau, te luau, dar atunci și în Ucraina era greu. Noaptea îți era frică să nu te violeze, ziua îți era frică că vin polițiștii să te ia. Nu puteai să faci nimic. Era greu, foarte greu. Așa a trecut detenția... am rezistat. Erau trei lagăre acolo: Hint-Han-Ja, Vuducea și Vakhanka. Hin-han-Ja era la capătul lumii, așa credeam eu. Am venit și se vedeau doar dealurile, niciun drum. Acolo am avut o prietenă, Ania, era în altă baracă. Eu trăgeam o fugă până la ea, ea trăgea o fugă până la mine. Veneai de la muncă și te culcai. Când erau sărbători, îți puneai deoparte o bucată de pâine și niște terci. stăteam și ne aduceam aminte cum a fost acasă, cum erau rudele, viața din trecut. Dar dacă voiai să cumperi o bucată de pâine, nu puteai să o aduci în lagăr pentru că te pedepseau. Trebuia să spui de unde o ai, nu se putea... Asa am trait nouă ani în lagăr. Când ne-au eliberat – pe noi ne-a eliberat o comisie – după ce a murit Stalin, în '56 a venit comisia asta la noi și noi am nimerit toate pe art. 56 în comisie. Apoi toate am venit încoace, în oraș, la Magadan. Cine a putut a plecat. Dar la început nu puteai să pleci. Când au văzut șefii că toți oamenii pleacă...au interzis. Dar când au vazut că toți tinerii pleacă, cine să mai muncească?! Au interzis. Îți interziceau să pleci timp de cinci ani. Imediat după eliberare, puteai să pleci.
- Au rămas mulți deținuți la Magadan?
Da, mulți au rămas la Magadan. Aproape că n-a plecat nimeni. Când se putea pleca, oamenii au mai plecat. Dar chiar dacă plecai undeva, nu aveai ce să faci și te întorceai aici. Eu am plecat imediat la mama, în Ucraina. Acolo nu l-am găsit decât pe fratele meu. Mama între timp plecase la fiul ei, în Odessa. Am stat câteva zile la fratele meu și apoi am plecat la mama, la Odessa. Ea deja trăia acolo cu fiul ei, aveau familia lor... Mama avea nepoței. Am simțit că eram în plus acolo și îi zic: "Mamă, eu plec!", "Nu te teme, o să mă descurc, îmi văd de viața mea!". Și am plecat în Ucraina de Apus. Aveam acolo o soră și ea mi-a scris: "Vino că am să-ți găsesc de lucru!" Am ajuns acolo, m-au luat la lucru, mi-au dat o cameră și mai trebuia doar să mă înregistrez la miliție. Când au văzut la miliție că pașaportul meu era de Magadan, mi-au dat 24 de ore să plec de acolo. Era iarna și ei îmi zic: "Du-te unde vrei!" Vin acasă și îi spun surorii care e situația: "N-o să mă mai ia nimeni la lucru…" Dar fetele îmi scriau din Magadan să vin înapoi: "Vino la Magadan că îți găsim de lucru și o să trăim toate împreună! Toate suntem de-ale noastre deținute, suntem prietene..." Și așa am venit din nou la Magadan. Mai era o fostă deținută care s-a întors și ea la prietenul ei aici. Și imediat m-au luat la lucru. Am lucrat la o fabrică de păsări 15 ani, apoi am mers să lucrez la fabrica orașului. Și de acolo am ieșit la pensie. Știti cât am lucrat aici, în Magadan? Am 60 de ani trăiți, munciți în Magadan, fără nicio pauză. De la opt dimineața la opt seara. Și tot lucrul a fost foarte greu. Câți ani am eu?! 85. Niciodata n-am crezut că voi trăi atât de mult. Eu mă așteptam să mor acolo în lagar. Totul e de la Dumnezeu. El te pedepsește, el te ajută. Uite, Maria, ea nouă ani de zile a muncit în mină, numai în mină. În mină e foarte greu. Intrai în mină și acolo era praf, gaz de la cum sfredeleau... Erai obligat să respiri cu tot praful ăsta. Acum, din cei care am fost în lagăr, am mai ramas doar patru oameni, ceilați unii s-au îmbolnăvit, alții au murit, care și cum... N-am avut o viață reusită. Nu mi-a mers bine. M-am căsătorit, am născut o fată, m-am desparțit de sot și singura mi-am educat fiica. Ea s-a căsătorit apoi cu un ofițer și deja am strănepoți. Asta a fost viața mea de Magadan. Asta-i soarta mea de Magadan. Nu mai plec eu nicăieri de aici. În apa asta am să înot și-am să îngheț.Vedeți debarcaderul? Aici ne-au adus pe noi în Magadan. Uite acolo ne aduceau… Mă tot întreb: "De ce am fost eu bătută? De ce m-au luat de la părinți?" Până acum mă trezesc noaptea și plâng…
Adeverinta de eliberare

Traducere din limba rusa
URSS – Ministerul Afacerilor Interne
ITL – Lagărul de reeducare prin muncă
AV-16
26 iulie 1956
ADEVERINȚĂ NR. 051830
Se eliberează cetățencei NOVOSAD ANTONINA HARITONOVNA, născută în anul 1927, naționalitate UCRAINEANCĂ, locul nașterii: satul CHEKNO, raionul OSTROG, Regiunea ROVNO (RIVNE) și atestă faptul că a fost reținută în locurile de detenție ale MAI începând cu data de 1 august până la data de 26 iulie 1956, de unde a fost eliberată prin decizia Comisiei Prezidiului Consiliului Suprem al URSS din 26.text acoperit ca urmare a inoportunității continuării detenției, cu ștergerea cazierului judiciar și a altor restricții.
Va avea domiciliul în: Raion ilizibil, regiunea ROVNO (RIVNE)
Semnătură indescifrabilă
LOC FOTO TITULAR
Șef lagăr semnătură indescifrabilă
Indescifrabil